M-am uitat aseara la dezbaterea lui Klaus cu Ponta, in aceasta seara doar cateva vorbe am reusit sa aud. In fine, am inteles ca in aceasta seara a avut vorbele la el. Incet incet, in ritmul lui, isi va da drumul.
Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, dezbaterile se pot urmari online daca doriti sa va convingeti singuri.
De aseara, de cand l-am vazut pe Iohannis la tv, in fata lui Ponta, nu fac decat sa ma gandesc la incetineala aceea a lui, la ezitarile lui, la felul in care isi alegea cuvintele, la tacerile lui lungi, care parca nu se mai terminau, la felul in care si-a cerut scuze de la Daciana…
Si stiti de ce ma tot gandesc la asta? Pentru ca asa eram si eu cand am venit la Bucuresti din Alba Iulia. Inceata, molcoma, impiedicata, ezitanta, plina de temeri. Nu ma vedeam nicaieri si nici nu ma auzeam din cauza zgomotului din jur.
Cu timpul, m-am schimbat, nu mai am accent, acum nu ma mai intreaba nimeni daca sunt din Ardeal, desi eu ma mandresc cu asta.
Unul dintre lucrurile pe care le-am urat mereu acesta este: sa ma grabesc. Mie nu mi-a iesit nimic grabindu-ma. Sa fiu lenta e cel mai rapid fel de a fi pe care il am, caci altminteri trebuie sa refac/repet lucrurile.
Asta nu ma impiedica sa fiu un om competent, determinat, un om care rezolva lucruri si nu creeaza probleme inutile. Pur si simplu asa sunt eu, nici nu vreau si nici nu pot sa ma schimb. Daca ma scoti din ritm, nu pot dormi bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu